Mai mult?…

I’m flying away
Running like the wind
As I chase the sun
Up spinning around
Circles in my mind
Sailing over ground

Cat mai mult e nevoie? Imi trebuie.. de ce? Asa… nu stiu motivul… sau poate ca il stiu, dar nu vreau sa recunosc… oare asa se manifesta dependenta? Deja dupa cateva zile imi e dor… ba nu, imi e mai mult decat dor… simt nevoia sa simt senzatia de… libertate? Golul in stomac… acela pe care l-am simtit acum aproape o saptamana… il vreau din nou… il vreau mai intens, mai puternic, mai mult… pare totusi simplu insa… nu e… dar revin la intrebare: „de ce?”. Totusi poate fi comparata senzatia cu vreo mancare sau sexul? Nu… este cu totul altceva… andrenalina spune totul… frica, emotia, entuziasmul, frica din nou si nebunia de moment… inghit in sec si ma gandesc ca mai vreau cativa km de sosea… imi e dor sa simt cum vantul ma obliga sa aplec capul in fata si mana dreapta trage parca de nebuna… desi imi e frica, totusi trag… e prea frumos ca sa dau inapoi… zambetul pe care mi-l provoaca toata situatia, tot drumul, apogeul nefiind atins niciodata, acesta crescand limitele de fiecare data… ma face sa ma gandesc totusi… oare mi-am pierdut mintile? Oare ar trebui sa revin la realitate? Dar care este realitatea? Rutina de zi cu zi? Refuz sa accept plictiseala… niciodata nu voi reusi sa inteleg omul care sta resemnat si se gandeste la urmatoarea zi plictisitoare din viata lui… vreau sa simt acel impuls de moment, acea frica amestecata cu extaz care ma face sa strig, sa urlu de fericire… vreau sa simt din nou amalgamul de sentimente care intr-o situatie periculoasa (oare?) ma arunca intr-o pestera a fricii din care ies triumfator si strig: „Aaaaaah!!!! Sa-mi bag p#l@!!!!!!!!!!!!!!!!”… vreau din nou sa imi aduc aminte de acele cateva secunde in care am simtit ca intr-adevar ca traiesc… dar le vreau iar si iar si iar… e atat de frumos, e atat de… nu stiu… fericirea se gaseste la unii intr-o pastila, la altii intr-o undita, la altii la un volan si un schimbator, iar la mine, ca la multi altii, in 2 manete. Chiar zilele trecute am simtit o indiferenta totala fata de directia precisa a unei masini intr-un parapet… de ce? Enervanta nu era directia, ci faptul ca nu aveam 2 manete pe care sa le strang cu putere cu mainile si sa virez, sa ma aplec, sa vad asfaltul din ce in ce mai aproape… vreau sa simt pe mine greutatea carbonului ce imi inveleste trupul… mainile, capul, iar prin gaurile de aerisire sa simt vantul cum imi bate pielea, sa simt arsura provocata de aerul rece din fata… oare e normal ceea ce simt? Oare ar trebui sa ma cumpatez? Oare ar trebui sa „revin la realitate”?… oare ar trebui sa imi ascult nevoia de a deschide bratele si sa simt vantul la viteza? Probabil ca da, probabil ca nu… o umbra imi cuprinde gandurile insa… am deschis ochii… m-am trezit din somn… m-am odihnit cateva ore… si m-am trezit cu pofta de asfalt… zambesc si ma gandesc la ce voi face azi… pe doua roti…