first time….

Vine seara, ajung la munca… o noapte obisnuita, se pare… aceleasi probleme neterminabile care ma obosesc numai la vedere… ma gandesc ca poate, vorba unui prieten, m-am nascut obosit :p… insa na, este jobul meu si totusi pana gasesc ceva mai bun, raman aici… ma pricep la ceea ce fac, fac bine ceea ce fac si recunosc, de multe ori imi si place. Noaptea trece greu, totusi, sunt nerabdator pentru a doua zi. Este o zi mare (oare?) fiindca trebuie sa plec. Nu departe, adica na… relativ departe fiindca plec catre alt oras… ma duc cu treburi personale (:x)… simt ca mor de nerabdare se sa faca ora 9:00 pentru a pleca cat mai repede… momente de piroteala insa nu pot sa adorm… gandul meu este departe, la drum… oare voi ajunge repede? Oare voi avea probleme pe drum? Oricum autocarul pleaca pe la 12:00, deci timp as avea sa dorm putin… dar parca nu m-as culca… daca cumva adorm si nu ma trezesc la timp? Nu as vrea sa intarzii… am promis ca seara voi fi acolo… ma uit la ceas… de abia este ora 2:00… inca mai am mult pana sa plec de la „scarbici”… dar na, poate pot sa imi omor timpul cu ceva.. .deja am ajuns la acei „timpi morti” de la un job care te omoara psihic… plus gandul la plecare ma macina incet… incet… ma uit destul de des la ceas, parca timpul se scurge interminabil de incet… hai ca s-a facut 7:00… mai am putin… inca putin… ma gandesc sa trec pe acasa si sa im ifac repede bagajul (deh, ieri mi-a fost lene :p), ca apoi sa mananc si eu ceva, sa fac un dush, o baie si apoi sa ma pregatesc psihic de drum… poate si o cafea… sau nu… rezist asa, fara intaritor? Poate ca da… am rezistat si mai mult… dar nu ar fi mai bine sa ma si odihnesc putin? „Lasa ca te odihnesti in autocar!” ma gandesc… si cu alte ganduri si preocupari parca trece putin mai repejor timpul… ajung si ceilalti colegi, schimburile… deja se face ora 9:00… in cateva minute ajung acasa unde primii pasi sunt catre baie, un dush rapid dar cuprinzator (si putin cam rece – fir-ar mama voastra astia de la apa nova!!!), dupa care incerc sa mananc ceva… emotiile insa parca ma coplesesc… nu pot manca, nu pot inghiti, chiar am o stare de voma parca… ma uit la ceas, se apropie ora 11:00 iar eu trebuie sa plec catre autogara… vorbesc cu persoana la care trebuie sa ajung si parca imi aduc aminte de un gand razlet… dar nu, am luat bilet, am bagajul gata, mai bine stau cuminte in banca mea… astfel de ganduri nu duc de multe ori la ceva bun… oare? Dupa cateva discutii devin din ce in ce mai agitat si imi iau cheile… ma imbrac si plec rapid, fara bagaj, direct la motocicleta… da, asta imi era gandul… oare sa fac ceea ce am visat atata timp? Oare pot singur sa fac ceea ce altii m-au sfatuit sa NU fac fiindca e „periculos”, „dificil” si poate inca nu sunt pregatit? Dar oare ma simt pregatit? Sincer, NU… nu ma simt pregatit, simt doar ca vreau sa fac asta… mai ma gandesc pe drum la tot ceea ce implica faptul ca vreau sa plec calare… ma gandesc la faptul ca noaptea nedormita si-a lasat amprenta pe atentia mea distributiva si poate voi face greseala vietii mele… insa ajung la motor si il pornesc… iar pe fata mea deja se citeste un zambet… pana acasa acel zambet s-a transformat intr-un ranjet obsedant… parchez rapid in fata blocului, ajung sus, imi iau echipamentul si rucsacul si ies pe usa… ma gandesc inca o data la ce ma asteapta si la faptul ca poate mai am o sansa sa renunt si poate sa scap cu viata… insa acest gand se duce destu lde repede din mintea mea si ma trezesc deja pe autostrada… nu stiu cand am ajuns, nu stiu cand am facut plinul… stiu doar ca am ajuns pe autostrada, ma uit la cer si vad ca e innorat… vantul bate insa e ok, nici viteza nu e mare… viteza constanta de 130-140 pe autostrada e foarte legala, recunosc ca nu e chiar pe placul meu, insa nu o duc atat de bine cu banii incat sa depasesc cele 2 masini de politie din fata mea (culmea, si cu radar fiecare din ele…). Asa ca ma multumesc sa stau in coada lor… oricum autostrada o parcurg destul de repejor, intr-o ora maxim ajung in pitesti… tot felul de ganduri im itrec prin cap, tot felul de temeri ma cuprind insa, parca niciodata nu m-am simtit ca acum… oare ce sentiment e asta… frica amestecata cu placere… este adrenalina insa, niciodata nu am mai simtit-o asa… ma trezesc la capatul autostrazii si trecand prin coloana de masini… primele masini de care trec sunt cele de politie insa la cea pe care am urmarit-o pe traseu opresc si ii fac cu mana prietenos soferului… deh, nu ma pot abtine… mi-a placut sa stau fix in coada lui, chiar daca as fi vrut mult mai mult sa ajung in pitesti in cel mult jumatate de ora… aglomeratia se termina odata cu orasul, drumul duce printre niste sate apoi bucati de padure… Dealul Negru nu este atat de negru, ma gandesc… un mers relativ usor si relaxat ma fac sa ma simt bine pe curbe, printre masini, accelerari, decelerari… e atat de frumos… dupa drumul drept de pe autostrada curbele sunt mai mult decat binevenite… ma trezesc in Valcea… oare cand am ajuns aici? Mai vreau curbe… mi-a placut mult de tot… de ce s-a terminat? Ma simt ca un copil care plange dupa jucaria lui… dar totusi imi aduc aminte ca am un drum de facut si de abia am facut ceva mai mult de jumatate… de fapt cam o treime, iar partea cea mai grea inca nu a sosit… dupa ce plinul a fost facut o tigara intra perfect cu apa plata cumparata de la benzinarie (nu, nu o beau cu lamaie dar nu suportam acid sau cofeina in momentul ala). Dupa ultimul suflu imi pun casca pe cap si plec iar… ies din oras si ma trezesc trecand prin sate… observ cum lumea se uita la mine cand trec si realizez ca pe tot parcursul drumul multi se uitau la mine… oare ce oi avea atat de special? Nu cred ca arat eu sau motorul atat de bine incat sa atragem priviri infocate ale fanilor ad-hoc si nici macar nu m-am dat tare ca sa zic ca se uita lumea la racheta… apoi, dupa o curba, intr-o linie dreapta in care nu am accelerat puternic, ma loveste un gand si realizez de ce se uitau la mine: „ESTI UN IDIOT!!!”… motivul? Casca, manusile, armura prezente… in rest am pantaloni de blugi 3 sferturi si adidasi… un cretin mai mare nu cred ca exista… doh! Cat de inconstient sa fiu? Si de cate ori nu ma gandeam si ma asiguram eu pe mine insumi ca la drum lung voi pleca doar echipat complet…. se pare ca sunt un idiot… trag o injuratura si zic: „Asta e… las ca oricum merg usor… doar sa nu am vreun ghinion cretin… ca eu oricum is petarda…”. vin virajele… ma dau, imi place… mi-a revenit senzatia de placere de pe Dealu Negru… doar ca acum s-a amplificat… Valea Oltului e plina de curbe… mai mici, mai mari, potrivite, linii drepte nu prea lungi uneori… e frumos intr-un cuvant… ma uit pe o borna de kilometraj… de abia 20 de kilometri… ma mir… am avut senzatia ca am mers mai mult… in fine, mai merg, imi place si ma trezesc depasit de un „bunic” pe un BMW (tot motor…). Se cam grabeste bunicutzu’ insa ma uit mai atent si observ cu cata maiestrie ia curbele… nu se grabeste, insa se citeste clar experienta… poate intr-o zi voi fi si eu ca el… poate… il vad cum se indeparteaza, iar eu vad cum ma apropii de sfarsitul curbelor… intr-un fel imi pare rau insa, parca spatele incepe sa ma deranjeze… da, drumul este obositor, nu am ce zice… iar faptul ca nu m-am odihnit cum trebuie inainte sa plec isi spune cuvantul… asta e, incerc sa rezist si ma gandesc ca mai am putin… ma apropii de rondul de unde stiu sigur ca doar 14-15 km ma mai despart de Sibiu… ma bucur.. enorm… si il salut pe bunicu’ de mai devreme care se intoarce sa mai dea o tura pe Valea Oltului… ma cuprinde un sentiment de invidie… imi pare rau insa, chiar il invidiez… asa cum eu am savurat acele curbe probabil ca si lui i-au placut… in fine… imi readuc aminte singur ca poate intr-o zi voi fi si eu ca el… poate mai bun? (ma magulesc singur insa este intotdeauna loc de speranta, nu? :p). Dupa rond drumul este foarte ok, soseaua este relativ dreapta insa asfaltul este foarte bun… profit de sansa pentru ceva viteza… pe autostrada nu am vrut sa ma risc, pe curbe nu am vrut sa ma sinucid asa ca am mers relativ usor… acum am sansa sa recuperez :D. Traficul e chiar ok… nu e aglomerat… iar cand am si vazut orasul, deja ma simteam sus… nu stiu de ce… nu imi place sa fiu deasupra multora insa, in acele momente chiar ma simteam… ca un zeu… am reusit sa fac ceva, pe plan personal o consider o reusita enorma… iar drumul, o placere… nu stiu cand m-am trezit singur pe sensul meu de mers, insa bratele mele erau ridicate in lateral si parca asteptam sa vina un inger sa ma imbratiseze… privirea era inspre cer si Ii multumeam lui Dumnezeu ca mi-a dat puterea sa parcurg acel drum. Pentru prima data de cand merg pe motocicleta, senzatia a fost de nedescris… adrenalina intr-adevar imi place… senzatia de viteza este unica… inima batand cu disperare pentru un gram de sange pompat catre creier si celelalte organe este ca un orgasm psihic… in acel moment eram mai presus de orice altceva… era prima data cand simteam ca intr-adevar sunt motociclist. Nu vitezoman, nu dependent de adrenalina sau…. altceva… pur si simplu motociclist… pacat ca s-a terminat drumul… pacat ca organismul nu mai rezista… as fi vrut mai mult… mult mai mult… insa atat mi-a fost dat sa simt pentru moment… am realizat totusi ca cei din masinile de pe contrasens se uitau speriati la mine… nu prea era bine ceea ce faceam… insa recunosc… era bine! Era mai mult decat bine… eram fericit… pentru prima data in viata simteam cum in vene imi curge seva vietii, iar ceea ce respiram era fericirea pura… ranjetul meu suprem nu se compara cu nici o alta senzatie traita vreodata… insa din nefericire visul se termina… ajung in oras… parchez, ma ridic de pe sa… si realizez cat de obosit sunt… insa ranjetul nu mi-l pot sterge de pe fata… pentru prima data simt ca… chiar sunt fericit… obosit… dar… fericit…