R.I.P. George Carlin

Duminica, 22 Iunie a murit George Carlin… Odihneasca-se in pace… pentru cei care nu stiu cine e George Carlin, dati un „Gogule”…

Another day, another sorrow…

Iar o zi frumusica de vara… iar caldura obositoare si toropitoare… zi superba de petrecut la piscina, la plaja… dar noooo, eu am treaba… tre sa alerg de nebun pe asfaltul fierbinte de Bucuresti… 😐

Macar de-ar mai veni odata ploaia promisa de cei de la meteo… in fine… cam atat pentru acum, mi-e lene sa mai scriu, ma bag in pat la un pui de somn… deh… diseara iar is la munci…

mrrr…

M-am trezit „cu fata la cearceaf” si nu prea imi convine… iar vad apeluri ratate pe telefon cat timp am dormit… de fapt, daca imi aduc aminte bine, unul dintre apeluri a fost chiar respins de mine… deh, chiar insistase… sunt cam obosit, chiar daca am dormit… de fapt nu prea am dormit… azi noapte am iesit, la invitatia unui prieten, la o runda de Bucuresti si un pic pana in Otopeni. Pentru a nu se intelege gresit, mentionez ca pe doua roti. A fost fain, era sa imi zboare casca din cap (deh, zilele astea merg pe StreetFighter) pe la o viteza mai acatarii iar in rest a fost foarte solicitant, ceea ce m-a avantajat (cum am pus capul pe perna sforaiturile au si inceput :p). Sper sa nu mai fiu amanat si astazi de baietii cu carenele, le vreau totusi montate, cu tot farmecul de a merge pe StreetFighter, nu de altceva dar mai am si alte lucruri mai bune de facut decat sa astept si sa fiu amanat…

In fine, in rest momentan nu prea mai am ce sa zic decat ca noul radar de la Ciurel are la numarul de inmatriculare AJA si tot aseara, pe la Mac-ul de la Virtutii au trecut agentul si agenta din acea masina plus o masina de jandarmi :p

Ocupat…

M-am trezit. Ceasul arata ora 9:42PM. Am dormit doar cateva ore… incerc sa imi aduc aminte exact cand am adormit, daca cumva am uitat ceva, daca cumva trebuia sa mai fac ceva… in schimb imi aduc aminte ca imi e foame. Ar trebui sa ma ridic din pat ca sa ajung la bucatarie (Doh!, acolo e mancarea…). Pfoai ce lene imi e… doar lene? Senzatia parca e si de durere… molcoma, surda. ce ai facut azi? Hmmm… ce nu ai facut? cu ziua de ieri plina de activitati, cu noaptea petrecuta la servici si cu ziua de azi petrecuta hai-hui prin oras, oboseala incepe sa isi faca aparitia… rau… mai devreme intr-adevar simteam oboseala… acum parca e mai grea sau… oare ce o fi aceasta senzatie? Poate doar imi e somn… nu m-am trezit inca… am chef de o cafea… dupa lungi cointemplari ajung la bucatarie, iar acolo ma loveste: maine mai ai inca multa treaba… ai programare de dimineata, iar pana seara ai oboseala garantata… si NU este o zi petrecuta la munca… stress, oboseala, zi de zi… asta e viata pe care ne-o dorim cand suntem copii? In nici un caz… dar na… asta e… odata cu varsta grijile au crescut, firele albe au aparut, iar eu… eu nu imi mai gasesc acel copil nevinovat din mine…

Tu il mai ai?

Mai mult?…

I’m flying away
Running like the wind
As I chase the sun
Up spinning around
Circles in my mind
Sailing over ground

Cat mai mult e nevoie? Imi trebuie.. de ce? Asa… nu stiu motivul… sau poate ca il stiu, dar nu vreau sa recunosc… oare asa se manifesta dependenta? Deja dupa cateva zile imi e dor… ba nu, imi e mai mult decat dor… simt nevoia sa simt senzatia de… libertate? Golul in stomac… acela pe care l-am simtit acum aproape o saptamana… il vreau din nou… il vreau mai intens, mai puternic, mai mult… pare totusi simplu insa… nu e… dar revin la intrebare: „de ce?”. Totusi poate fi comparata senzatia cu vreo mancare sau sexul? Nu… este cu totul altceva… andrenalina spune totul… frica, emotia, entuziasmul, frica din nou si nebunia de moment… inghit in sec si ma gandesc ca mai vreau cativa km de sosea… imi e dor sa simt cum vantul ma obliga sa aplec capul in fata si mana dreapta trage parca de nebuna… desi imi e frica, totusi trag… e prea frumos ca sa dau inapoi… zambetul pe care mi-l provoaca toata situatia, tot drumul, apogeul nefiind atins niciodata, acesta crescand limitele de fiecare data… ma face sa ma gandesc totusi… oare mi-am pierdut mintile? Oare ar trebui sa revin la realitate? Dar care este realitatea? Rutina de zi cu zi? Refuz sa accept plictiseala… niciodata nu voi reusi sa inteleg omul care sta resemnat si se gandeste la urmatoarea zi plictisitoare din viata lui… vreau sa simt acel impuls de moment, acea frica amestecata cu extaz care ma face sa strig, sa urlu de fericire… vreau sa simt din nou amalgamul de sentimente care intr-o situatie periculoasa (oare?) ma arunca intr-o pestera a fricii din care ies triumfator si strig: „Aaaaaah!!!! Sa-mi bag p#l@!!!!!!!!!!!!!!!!”… vreau din nou sa imi aduc aminte de acele cateva secunde in care am simtit ca intr-adevar ca traiesc… dar le vreau iar si iar si iar… e atat de frumos, e atat de… nu stiu… fericirea se gaseste la unii intr-o pastila, la altii intr-o undita, la altii la un volan si un schimbator, iar la mine, ca la multi altii, in 2 manete. Chiar zilele trecute am simtit o indiferenta totala fata de directia precisa a unei masini intr-un parapet… de ce? Enervanta nu era directia, ci faptul ca nu aveam 2 manete pe care sa le strang cu putere cu mainile si sa virez, sa ma aplec, sa vad asfaltul din ce in ce mai aproape… vreau sa simt pe mine greutatea carbonului ce imi inveleste trupul… mainile, capul, iar prin gaurile de aerisire sa simt vantul cum imi bate pielea, sa simt arsura provocata de aerul rece din fata… oare e normal ceea ce simt? Oare ar trebui sa ma cumpatez? Oare ar trebui sa „revin la realitate”?… oare ar trebui sa imi ascult nevoia de a deschide bratele si sa simt vantul la viteza? Probabil ca da, probabil ca nu… o umbra imi cuprinde gandurile insa… am deschis ochii… m-am trezit din somn… m-am odihnit cateva ore… si m-am trezit cu pofta de asfalt… zambesc si ma gandesc la ce voi face azi… pe doua roti…

Paste

Sarbatorile de Paste sunt in toi… Invierea a trecut, acum poporul se imbata si indoapa fericit… toti sunt atat de fericiti, atat de nepasatori… habar nu are nimeni ce se intampla in jurul lor… habar nu au oamenii despre concetatenii lor ce zac in paturile din spitale… bineinteles, Invierea a adus lumina si fericire insa oamenii au inteles fiecare cum a vrut fericirea… unul a baut de fericire si si-a lovit consoarta, altul a ajuns in coma alcoolica la spital, altul judeca… unde vom ajunge? Fiecare este atat de crud in sinea lui, iar in momentele in care ar trebui sa aratam o fata buna, calda si sa incercam sa ajutam cu ceva pe semenii nostri, parca ne transformam in niste fiare fara suflet si inima… pacat…

Va rog, cei care cititi acest post, adresati un gand bun unui baiat in coma din Spitalul Floreasca… nu conteaza acum cum a ajuns acolo si din a cui vina, va rog doar sa adresati un gand bun, atata tot, o secunda din viata voastra…

Cristos A Inviat!

L.E.: Baiatul despre care am vorbit mai sus, tocmai am aflat ca s-a dus dintre noi… Odihneasca-se in pace!

Iar ganduri…

Poate acum m-am linistit… poate acum am reusit in sfarsit sa ma odihnesc putin… mintea e parca mai limpede… si totusi… cumva dependenta de durere isi face aparitia? Posibil… prefer sa uit de toti si de toate pentru cativa km de asfalt uscat si neted… deja temperatura a crescut cu cateva grade bune… e amuzant si dubios sa vad cum fiecare are o modalitate de a scapa, de a evada de viata cotidiana… de rutina ucigatoare… un fetis/hobby ce readuce starea de bine… de „normalitate”…

Ma uit la acest clip.. .ascult melodia si zambesc… de mult timp nu am mai ascultat aceasta trupa… o imagine, un simbol al catorva generatii… trupa ce a reusit o longevitate doar dorita de multi altii…

Furie… pur si simplu… furie… din cauza si asupra tuturor si nimanui, din nimic si din toate… dar nimic nu conteaza… cand nivelul andrenalinei creste… nimic nu mai conteaza… totul dispare… totul devine irelevant… in acele clipe cand andrenalina este mult peste limitele normalului… atunci cand limitele ratiunii… ale normalului sunt depasite… atunci zeii devin niste nimicuri… omul este deasupra tuturor lucrurilor…

Fear causes hesitation, and hesitation will cause your worst fears to come true. You project strength to avoid conflict.

mi-e somn dar nu pot dormi…

de la 11 ma tot chinui sa adorm dar vad ca nu reusesc de nici un fel… tot felul de ganduri trec prin capul meu la ora asta (e doar 3:00 dimineata), dar nici unul dintre ele nu este retinut de catre creierul meu, dimpotriva, trec din nou si din nou si din nou insa degeaba… ma chinuie ceva… oare ce… Ha! am trecut cu gandul fix pe langa niste amintiri… oare de ce? realizez cam ce am reusit in ultima vreme, pe termen mediu si lung… insa in acelasi timp realizez si ce ma asteapta in viitor… dar totusi… pe mine ma chinuie cumva? prezentul… cred ca este cel mai dureros… despre trecut pot spune ca s-a intamplat, despre viitor pot doar sa sper insa… prezentul este aici si loveste sfasietor… necrutator… iar eu ma zvarcolesc de durere… imi tin capul intre palme si incerc sa trec peste, sa ma gandesc la altceva insa nu reusesc nimic… absolut tot ce fac sau gandesc ma aduce in aceeasi stare iar eu… eu sunt… slab… atat de putin, atat de cazut… atat de trist… incerc sa imi aduc aminte discutiile captivante avute pe mess aseara despre acel forum unde o proasta cu permis de conducere nu stia sa ridice capota masinii iar prietenele ei virtuale de pe forum o sustineau si realizau si ele, amuzate, ca nici ele nu erau in stare sa ridice acea mizerabila capota… altele radeau cu pofta cand spuneau ca isi folosesc oglinda retrovizoare drept obiect pentru urmariea vizuala a copilului ce sta pe bancheta din spate… un subiect tragicomic… dupa ce am terminat de citit am realizat ca toate acele „soferite” ma pot ucide pe mine sau pe oricare altul cu neatentia si nepasarea lor… fie ca pieton, fie ca participant la trafic… alta discutie foarte atractiva avuta un prieten blogger, George, care se pare ca a dat de un „fan” ce il ameninta cu puscaria pentru gandirea sa libera… mda… traim intr-o tara frumoasa… pacat ca-i locuita… iar una peste alta eu tot nu reusesc sa adorm… gandurile se imprastie si se aduna de-a valma in capul meu ce deja simt ca nu prea mai rezista… insa somnul refuza sa isi faca aparitia… oboseala se lupta cu fizicul meu neimpresionant insa… somnul parca fuge de mine… nelinistea domina intr-o tacere crunta… acida… pana la urma incerc sa constientizez ceea ce simt, ceea ce vreau, ceea ce imi doresc…
… deznodamantul il veti afla dupa ce il voi afla si eu… noapte buna…

Acum am scapat… dar data viitoare?!??

Strada Turda… seara, in jur de orele 20:00 – 21:00… directia este Podul Grant… viteza este in limitele legale (cheful de alergatura era 0 (zero))… locul ocupat in spatiu este banda 2, aproape de linia de mijloc… actorii sunt eu, pasagera si un mos care a iesit frontal cu vechitura lui de Dacie din parcarea de pe trotuar… il vad de la vreo ~50m ca iese de pe trotuar, dar imi spun ca se incadreaza pe banda 1 deci nu are sens sa ma agit… pana in momentul in care observ ca masina lui se prelungeste si pe banda 2 si incepe sa o ocupe din ce in ce mai mult… prima jumatate de secunda m-a prins cu o uimire si o intrebare stupida (Cum mo**ii masii poate sa se intinda o Dacie pe doua benzi?!??), iar cealalta jumatete de secunda m-a prins cu degetele pe frana dozand priza de franare… restul secundelor fiind ocupate de vizualizarea vietii si o dorinta imensa de a scapa cumva de pasagera pentru a putea intra linistit cu viteza sau nu in coliziunea iminenta… intre timp, conserva ocupa din ce in ce mai mult din banda 2, apropiindu-se de gardul liniei 41… banda 1 fiind in continuare ocupata de restul masinii… rezultatul? Dupa cateva secunde de ochi cat cepele, Dacia s-a incadrat intr-un sfarsit direct pe banda 2, eu am oprit motocicleta la cativa cm de coltul stanga spate al masinii, iar andrenalina curgea prin toate venele si arterele posibile din corpul meu… din invalmaseala de ganduri imi aduc aminte acum de ceva… Dani, iti multumesc din suflet… daca nu ma bateai la cap cu franarea, acum poate ca nu mai apucam sa tastez chestia asta…

p.s.: situatia nu s-a oprit aici, nervii mei cerand totusi o razbunare care pana la urma a avut loc doar partial, non-violent… l-am oprit din drum pe soferul groazei de abia la intrarea de pe Turda pe Grivita, langa statia R.A.T.B., informandu-l personal despre situatia de mai devreme de care habar nu avea (se pare ca s-a asigurat „foarte bine” in momentul incadrarii pe benzile de circulatie), deasemenea impartasindu-i parerea mea despre el, mama lui si cei asemenea lui… rezultatul a fost plecarea acestuia, personal regretand ca spatiul unde ne opriseram nu era mai ferit, personal chiar imi doream un contact fizic intre un smalt si o bucata de carbon…
p.s.2: RESPECT pentru Pulitia Romana pentru atentia la detalii (la cateva minute dupa incident am oprit langa un politist cu gandul sa il intreb despre o posibila actiune legala iar dinainte de a il saluta macar el deja ma intreba despre „imperfectiuni legale” ale motocicletei…)

p.s.3: imi pare bine ca exist, imi pare bine ca exista si alti oameni insa… imi pare rau ca intelectul si atentia multora dintre acestia lasa de dorit… si imi mai pare rau ca eram la un pas de a ucide sau rani o fiinta draga mie… de gandul asta nu voi scapa prea usor…

As high as the sky

It’s cold.. almost freezing… the temperature is about 3-4 degrees Celsius. The time is about 10:00 PM… I open the door and get out… the walk to the bike is so quick I don’t even realise that i arrived… I start the engne… hoping that the gas will be enough to get to the gas station… while the engine is warming up, I keep thinking about the whole mess in my head… I hate it… I hate it all… me, the situation, the whole damn thing… I just want one thing right now… to ride… everything in my head and body is in need for the thrill… finally, I start to ride to the gas station… slowly, gently… the rpm’s aren’t high at all… and I’m so sorry about that… but I have to arrive at the gas station on the bike, right? I stop near the pump and start filling the tank… I didn’t fill full but, just enough to make me satisfied… I pay the cashier and… get on the bike… the gloves are slowly covering my hands… my fingers… the helmet is tight on the head… the jacket also… I think I’m ready… I ask for forgiveness and I start the engine… it purrrs and I think it kind of asks me if I’m gonna set it free on the road… I smile and gently move my head as an affirmation… „Yeah… you’re gonna feel good tonight cuz I’m gonna set you free…” I slowly exit the gas station and start running… the first 6000rpm sounds good.. the next gear’s 7000rpm sounds even better… but I must be careful… in the city there are still many cars, many drivers… I arrive at the start of the road exiting the city… and easily move the bike between the cars… I can see in front that there are fewer and fewer cars… that can mean only one thing for me… time for me to really ride…I put my visor fully down, I open the air vent in front of the helmet, I put myself over the gas tank, I think again about it all and with one move of the wrist, I bash it all… it’s only me now… only me, my bike and the open road… only a few cars on it but only more fun for me… the rpm are growing… fast… the speed is also rising… the heart is pumping… fast… faster… I feel almost like I’m flying… but I’ve just started… the cars I’m passing seem to be like toys… they’re moving so slow… I almost feel like a rocket… the accelerations seem to be explosions of feelings, sensations and andrenaline… oh, sweet andrenaline… I know now… I realise it… I have no power over it and I don’t even want to escape… yes, I am addicted… and I love it… my body is on the bike but my soul… is somewhere up in the sky… my eyes see the road but my mind sees the clouds… after a few stops in the city so that my lungs can feel better, I park the bike, and look at the clock… I really am amazed… about 2 hours have passed by… and I felt them like only a few minutes… but I’m thinking about the moment earlier when I got on the bike… the difference now is that I’m smiling… satisfied… so satisfied… my mind is free now… and I’m high… as high as the sky…