Viata e greu…

Vorba spusa poate aiurea dar cu rost… insemnatate… fiecare ce vrea sa inteleaga… alternare incorecta din punct de vedere gramatical dar… totusi… adevarata… fiecare avem momente in care ne e greu… momente in care vrem sa renuntam la tot si sa fugim… departe…

Speranta…

Rucsacul e plin. Hainele sunt pregatite de aseara. Dimineata isi arata coltii prin soarele puternic… asteptam acest moment de cateva saptamani bune… senzatiile traite sunt un amalgam de sentimente de dragoste, nerabdare si emotie… afara asfaltul se incalzeste… eu mananc… sunt trezit de la 5 si ceva de dimineata… emotiile isi spun cuvantul… somnul a fugit demult… in cateva minute sunt gata de plecare… echipamentul e gata, rucsacul in spate, cheile in buzunar si golul in stomac… inima care deja batea puternic incepe sa isi faca simtita prezenta… dar am ajuns langa motor… pornesc motorul si astept cateva minute sa se incalzeasca… indeajuns cat sa imi pun cagula si casca… ma urc si dau de gaz… o simt ca e pregatita de drum… o simt ca vrea sa trag de manerul din dreapta… dar inca nu… o sa fie timp si pentru asta… primul obiectiv este iesirea din orasul infect in care traiesc… obiectiv realizat in cateva minute… autostrada face cu ochiul parca… motocicleta la fel… ma indeamna sa trag de gaz, sa simt forta, sa simt vantul si viteza… le fac pe plac… si mie in acelasi timp… turatiile cresc, motorul se aude din ce in ce mai tare, iar linia discontinua devina continua… viteza… peste limita legala… in timp ce trec pe langa masini de pe prima banda, ma uit cate putin la soferi, la pasageri… fiecare e diferit… unul conduce din placere, altul cu treburi, altul merge la vreo distractie… eu ma duc… fiindca vreau… undeva, ma asteapta cineva… si vreau sa ajung cat mai repede… mi-e dor, mi-e rau… autostrada trece repede parca… drumul a fost ok… e timpul sa revin la realitate si sa las in urma senzatia de pe drum… senzatia de libertate care ma impingea sa ridic amandoua bratele si sa strig din tot sufletul: „SUNT LIBER!!!”… de oras trec repede… circulatia la ora asta e lejera… trec repede printre masini si ies din oras… iar incepe senzatia dupa care tanjesc… pe care mi-o doresc mereu din ce in ce mai mult… dar in acelasi timp ma apropii de destinatie kilometru cu kilometru… si de abia astept… strada parca nu imi mai ajunge… se face din ce in ce mai mica… soferii sunt linistiti si putini… pot trece fara sa deranjez pe nimeni… simt ca pot merge mai repede si trag iar de gaz… ce bine e… se amesteca senzatia de libertate cu sentimentul ca ma apropii de destinatie… produsul dintre cele doua e uimitor… droguri? n-am nevoie… am drogul meu… de care nu mai poate desparti nimeni… imi place prea mult… si ma apropii si de destinatie… ce poate fi mai bun… ma uit in departare… vad orasul-tinta… dupa cateva ore de mers, am ajuns… mai am cateva curbe si am intrat in oras… parca nu imi vine sa cred… e real oare? Cumva visez? Nu, am intrat in oras… ma uit in dreapta sa vad daca pot opri… si pot… ma asigur, dau semnal si trag usor dreapta… franez incet… multumit… nerabdator… nu ma mai dau jos de pe motor… cu cricul pus stau bine in sa… casca si masnusile atarna de oglinda… zambetul de pe fata mea nu va putea nimeni sa mi-l stearga… sunt aproape fericit… am ajuns unde vroiam… in cateva minute o voi vedea… o voi simti aproape… ii voi simti respiratia langa a mea, inimile vor fi aproape… tigara nu a avut niciodata gust mai dulce ca acum… ma uit in jur, trec persoane iar unele se mai uita si la mine… probabil din curiozitate… oricum… eu sunt departe… sunt aproape fericit… mai am putin pana imi voi vedea visul cu ochii, pana voi simti ca sunt intr-adevar fericit… e atat de aproape momentul… din tigara mai e putin… ma uit iar in jur… oamenii se uita iar la mine… dar de data asta se uita altfel… cu groaza… au ochii mari… de ce oare? Nu cred ca sunt atat de infricosator…dar ei se uita nu la mine… realizez ca se uita in spatele meu… dar nu inteleg de ce… oare ce s-o fi intamplat… trag ultimul fum cu pofta si arunc tigara… vreau sa imi pun casca si manusile iar insa… inainte sa o fac, o sun… ii spun ca am ajuns in oras, ca sunt atat de aproape de ea… dar totusi, nu inteleg de ce se uita oamenii la mine si in spatele meu… cred ca aud voci… care tipa, care spun ceva… nu ii aud… ma uit in spatele meu… apuc sa vad cum raza mea vizuala se micsoreaza… masina vine inspre mine cu o viteza fantastica… nu pot schita nici un gest… sunt blocat… doar gura mi se misca si… incerc sa spun ceva… ma chinui, nu stiu ce sa zic, nu pot sa spun nimic… masina se apropie… din gura mea se mai aude un: „Iubito, te…”

7 zile…

Au trecut fix 7 zile de cand nu am mai scris nimic aici… eram hotarat sa incep ceva personal atunci iar acum intervine o pauza… un bilant… cele 7 zile au fost incredibile… senzatia de zbor a fost atinsa deja de nenumarate ori… incep, usor, usor, sa inteleg ceea ce spun altii… am fost in culmile extazului, am vazut si moartea cu ochii, iar ce pot spune este ca… merita…

Dani, sper sa nu te mai vad niciodata din postura de zilele trecute… daca tu zici ca ti-ai vazut viata intreaga cu ochii, imagineaza-ti ce am simtit eu care eram fix in spatele tau… oricum, nu e un semn, e doar o intamplare…

Per total nu mai dau detalii, cine stie, stie si nu mai e nevoie sa ma repet… Papa,  my man, ai grija… restul va stiti… si va iubesc pe toti…

Secrete…

Oare de ce exista secrete? Sunt diferite lucruri pe care nu dorim ca altii sa le afle… dar… si daca ar afla, oare ce s-ar intampla? Depinzand de persoana, banuiesc ca secretele sunt mai grave sau mai… dubioase… ma gandesc cum unii poate tin secret faptul ca au ucis, altii tin secret faptul ca au furat, altii tin secret faptul ca ei sunt mai… sensibili… ceea ce ma duce la gandul meu din aceasta dimineata… masca fiecaruia… de ce avem nevoie neaparata de masti? Fiecare se comporta intr-un anume fel, este crescut/obisnuit intr-un anumit fel… dar de ce sa purtam aceasta masca… ne face mai buni? Inauntru la fel de rai vom fi… oare ne face mai puternici? Sufletul nostru tot la fel de ranit va fi… si atunci? Poate psihicul ultimilor ani si aparentele au fost si vor fi liderii mondiali… deja tot ceea ce vedem in jur reprezinta o masca… un politician, o personalitate, un om, un amic… ma gandesc ca de asta exista si prieteni… pentru ei nu trebuie sa porti acea masca… oare? De ce simti ca sunt momente in care esti atat de neinteles ca ai nevoie de acea masca? Esti fericit, razi, glumesti… iar in momentul in care ai ajuns acasa… tristetea revine? De ce ti se intinde o mana? Nu pentru a trece peste acea stare de singuratate care doare atat de mult? Nu pentru ca acea masca sa dispara? Macar in fata catorva… si… oare acea masca…  va dispare vreodata din viata noastra? Uimit am fost si voi fi in fiecare zi… de vreme, de vreo masina, de vreo femeie, de vreo intamplare, etc… azi m-a uimit un bun prieten… nu ma asteptam la gestul lui… dar l-a facut… masca a fost aruncata departe… cei cativa ani de suferinte impartasite, de bucurii si… altele mai rele… au invins… azi… dar maine? Masca va face intotdeauna parte din viata noastra… fie ca vrem sau nu, ne este impusa… aceasta ne este viata dictata de altii… libertatea nu mai este de mult o realitate… secretul pe care trebuie sa il aflam cu totii nu este un secret deloc… deschideti-va ochii… priviti inainte… priviti in sus… viitorul bate la usa… si noi… noi inca purtam acele masti penibile…

Baba din 41…

Aceasta femeie era de gasit in tramvaiul 41 (sau metroul usor, dupa numele nou…) de cativa ani… anul acesta, nu am mai vazut-o… oare cati dintre cei care mergeau zilnic cu 41 isi mai aduc aminte de ea? Retineti ca aceasta femeie nu striga in gura mare cat de saraca e ea si cata foame are in stomac, nu striga cati copii o asteapta acasa, ci doar incerca sa inveseleasca lumea, calatorii acestui trist mijloc de transport… daca vedea un cuplu de indragostiti le ura numai sanatate, iubire vesnica, copiilor le ura sporuri la invatatura, in cateva cuvinte le dorea tuturor numai de bine. Poate era o falsitate, poate nu, insa aceasta este printre putinii oameni care „cerseau” cu demnitate… Nu ii stiu povestea, desi imi doresc sa o fi stiut… Nu am ajutat-o cu mult, desi mi-as fi dorit sa o ajut cu mai mult… Poate anul acesta o sa o mai vedem in tramvai… Sau poate nu…

Fata de cei care sar in capul oamenilor zi de zi si fac tot posibilul sa scoata mila si banii calatorilor si cetatenilor, aceasta femeie incerca prin cuvinte sa ridice putin moralul celor din jur… banii primiti de ea erau primiti cu demnitate, iar in ochii ei se citea o multumire sincera… rar vazuta in ochii celor care traiesc din cersit… stiu, nu e bine sa cersesti, nu e ok… dar imi pare rau cand vad oameni carora destinul a uitat sa le mai dea o mana de ajutor… eu ma consider norocos… fata de altii care sunt mult mai rau decat mine… cei care trec pe langa Carrefour Orhideea inspre Calea Giulesti poate o cunosc si pe femeia aceea care doarme langa acea reprezentanta auto… acea femeie intr-adevar duce o viata dura… fata de noi, restul… oare ce reactie ar putea sa cred ca ar obtine femeia de la trecatori? Oare cati dintre acestia au avut o reactie de mila fata de ea? Oare cati dintre cei carora le-a inspirat mila acea femeie chiar au facut ceva pentru ea? Cati i-au dat macar o bucata de paine? Oare cati din demnitarii Romaniei au habar despre aceste personaje? Nu sunt rare… din nefericire daca ai ochi sa vezi, le vezi aproape peste tot… cand oare o sa realizeze romanii ca trebuie sa faca ceva? Oare cand o sa realizam noi, ca popor ca trebuie sa avem grija de batranii nostri? O vorba spunea ca daca stii trecutul unei natiuni, stii si viitorul… ei bine, parafrazand lozinca unei campanii de acum cativa ani, viitorul NU suna bine… ma gandesc cu groaza ca acel clip NU este amuzant, ci mai degraba tragic… la asta am ajuns ca natiune? Imi aduc aminte de o intamplare: eram cu niste prieteni in masina, ne intorceam de la munte, iar dupa Paralela 45, la cativa km era o veche dacie break impinsa de un om mai in varsta… noi am oprit sa vedem daca il putem ajuta… a ramas uimit acel om… nu se astepta sa opreasca cineva pentru el… impinsese la acea masina kilometri intregi si nimeni nu oprise, iar noi cand am oprit eram deja scoteam sufa ca sa il tragem… ne-a refuzat frumos, mai avea putin si ajungea acasa… dar totusi, si-a exprimat clar uimirea asupra faptului ca a oprit cineva sa il intrebe de probleme… mai ales niste „pusti” cu masina…

Ma uit in jur si ma minunez la viitorul clar al tarii… din ce in ce mai putini oameni, sufletele devin din ce in ce mai goale… oare unde vom ajunge? Oare era comunista nu a invatat pe nimeni nimic? Cand o sa realizam ca viitorul nostru este foarte sumbru daca nu facem ceva in legatura cu asta?

Nu stiu daca sa mai fiu mandru ca sunt roman… oare ce inseamna sa fii roman in ziua de azi?

Adevarul crunt al vietii

Rasfoind netul, am gasit o povestioara care, desi mi-a luat ceva timp sa o citesc, mi s-a parut foarte interesanta si singurul meu regret este ca nu am gasit-o mai devreme… cititi va rog tot si nu sariti, fiindca sariti peste farmecul povestioarei… si pentru fete, va rog treceti peste vulgaritate fiindca ceea ce este descris este purul adevar, fara ocolisuri, fara fatisuri. Povestioara aici.